Istoric

Curtea de Conturi Europeană a fost creată într-un moment în care Comunitatea Europeană (precursoarea UE) urmărea să devină mai responsabilă din punct de vedere democratic în fața cetățenilor săi. Două evoluții‑cheie din perioada respectivă au fost extinderea competențelor Parlamentului în domeniul controlului bugetar și finanțarea integrală a bugetului Comunității Europene din resurse proprii. Comunitatea a devenit conștientă de faptul că avea nevoie și de un auditor extern complet independent, care să ajute Parlamentul și Consiliul să asigure controlul democratic al finanțelor sale. De la crearea Comunității în 1958, această sarcină fusese îndeplinită de o comisie de audit de mici dimensiuni care, după cum a devenit din ce în ce mai evident, nu dispunea de competențele și resursele necesare pentru a asigura un audit adecvat al bugetului aflat în creștere rapidă.

Principalul impuls în crearea Curții de Conturi Europene a venit din partea lui Heinrich Aigner, președintele Comisiei pentru control bugetar a Parlamentului European, care, încă din 1973, a pledat cu convingere pentru înființarea unui organism de audit extern la nivel comunitar. Curtea de Conturi Europeană a fost instituită prin Tratatul de la Bruxelles din 22 iulie 1975 și și-a început activitatea în octombrie 1977, având sediul la Luxemburg. Hans Kutscher, președintele Curții de Justiție a Comunităților Europene la acea vreme, a salutat crearea Curții de Conturi, pe care a numit-o „conștiința financiară a Comunității”.

Curtea de Conturi Europeană a devenit o instituție europeană de sine stătătoare la 1 noiembrie 1993, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Independența și autoritatea Curții au fost consolidate, dat fiind că ea se afla de acum înainte pe poziții egale cu Comisia, Consiliul și Parlamentul. De asemenea, Tratatul de la Maastricht a introdus ceea ce avea să devină un produs‑far al Curții – declarația de asigurare (DAS) anuală cu privire la fiabilitatea conturilor UE și la legalitatea și regularitatea operațiunilor subiacente.

 

Rolul Curții a devenit și mai puternic în 1999, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, care a reafirmat independența Curții și i-a extins competențele de audit în mai multe domenii de politică. Tratatul a subliniat rolul Curții în lupta împotriva fraudei și i-a permis să formuleze acțiuni în fața Curții de Justiție pentru a-și proteja prerogativele de eventuale încălcări din partea celorlalte instituții ale UE.

Tratatul de la Nisa din 2003 a confirmat principiul conform căruia colegiul Curții trebuie să fie format din câte un membru din fiecare stat membru și a subliniat importanța cooperării Curții cu instituțiile naționale de audit.

Tratatul de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, a reafirmat mandatul Curții și statutul acesteia de instituție a UE. O altă evoluție care prezintă un interes deosebit pentru Curte o constituie modificările aduse de tratat în ceea ce privește gestiunea și controlul fondurilor UE, acesta consolidând competențele bugetare ale Parlamentului European și subliniind responsabilitatea statelor membre pentru execuția bugetului.

Structura Curții s-a dezvoltat în paralel cu evoluția Uniunii Europene. De la nouă membri și 120 de angajați în 1977, Curtea numără acum 27 de membri – repartizați în cinci camere – și aproape 900 de angajați cu sarcini de natură operațională sau administrativă, care provin din toate statele membre. Ca instituție de audit aflată pe o poziție egală cu instituțiile supreme de audit din statele membre sau din țări terțe, Curtea de Conturi Europeană își propune să se afle în prima linie a evoluțiilor din domeniul auditului finanțelor publice, colaborând cu celelalte instituții supreme de audit în vederea elaborării de standarde profesionale și de bune practici.